În Evul Mediu, spătarul era un mare dregător cu atribuţii militare. Dregător de curte, el purta la ceremonii însemnele autorităţii domnului (sabia şi buzduganul). Origine dregătoriei se regăsește la curtea imperială Bizantină, unde protospapharios avea grijă de spada împăratului. Cu timpul a evoluat în importanţă şi a devenit comandant militar pe cîmpul de luptă. Putea comanda cavaleria sau chiar întreaga armată. Ca mare dregător făcea parte din sfatul domnesc. Subalternii săi erau vtorispătarii, tretispătarii si spătăreii, care alcătuiau o categorie militară, organizată în cete, în fruntea căruia era un vătaf.

Prima menţionare documentară a spătarului în Moldova datează din anul 1434. Pe măsură ce efectivele armatei s-au redus, spătarul a căpătat tot mai multe atribuţii poliţieneşti.