Nu credeţi pre bărbatul cu faţa zâmbitoare,
Care pre cer vă jură al său prieteşug,
Fugiţi de-a lui cuvinte căci sunt otrăvitoare,
Şi vă menesc un jug.
Când inima năuntru i s-ar putea străbate,
Atunce s-ar cunoaşte ipocritismul său,
Deşi s-arată-n faţă având simţiri curate,
Dar sufletu-i e rău.
El nu se cârmuieşte decât de a sa voie,
Cu orice-ndatorire nu-i intri în favor.
Nu aşteptaţi la dânsul vrun sprijin la nevoie,
Sau vreun ajutor.
De va vedea la altul un lucru ca să-i placă
Înfierbântat de pizmă e-n stare a crăpa,
În vecinic neastâmpăr nu ştie cum să facă,
Să-l poată căpăta.
Când poate rău să facă prilejul el pândeşte,
Şi fără de pricină săracul asuprind,
În grea ticăloşie pre oameni îmbrânceşte,
Spre a-i vedea pierind.
Cucernici bătrâneţe, nici cinstea cuvioasă,
Nici sexul acela gingaş pre el nu mărginesc,
De-a limbii lui viclene iuţeală veninoasă,
Cu toţii pătimesc.
Acela numai care norocul îl păzeşte
De n-are cunoştinţa-i nu e ţinut de rău;
Dumnezeiescul nume acel om nu huleşte
Căci n-are Dumnezeu.
Cerescule părinte! Tu cârmuieşti zidire
Acea alcătuită cu însăşi mâna ta;
De a ipocriziei vicleană plăsmuire
Grăbeşte-a ne scăpa!
Repede dintre nouri săgeata acea iute
Ce este hotărâtă pentru nelegiuiţi,
Şi scapă omenirea de fiare neplăcute
De răii ipocriţi!