...şi tot astfel, dacă închid un ochi văd mâna mea mai mică decât cu amândoi. De aş avea trei ochi aş vedea-o şi mai mare, şi cu cât mai mulţi ochi aş avea cu atâta lucrurile toate dimprejurul meu ar părea mai mari. Cu toate astea, născut cu mii de ochi, în mijlocul unor arătări colosale, ele toate în raport cu mine, păstrându-şi proporţiunea, nu mi-ar părea nici mai mari, nici mai mici de cum îmi par azi. Să ne-nchipuim lumea redusă la dimensiunile unui glonte, şi toate celea din ea scăzute în analogie, locuitorii acestei lumi, presupuindu-i dotaţi cu organele noastre, ar pricepe toate celea absolut în felul şi în proporţiunile în care le pricepem noi. Să ne-o închipuim, caeteris paribus, înmiit de mare — acelaşi lucru. Cu proporţiuni neschimbate — o lume înmiit de mare şi alta înmiit de mică ar fi pentru noi tot atât de mare. Şi obiectele ce le văd, privite c-un ochi, sunt mai mici; cu amândoi — mai mari; cât de mari sunt ele absolut? Cine ştie dacă nu trăim într-o lume microscopică şi numai făptura ochilor noştri ne face s-o vedem în mărimea în care o vedem? Cine ştie dacă nu vede fiecare din oameni toate celea într-alt fel, şi nu aude fiecare sunet într-alt fel — şi numai limba, numirea într-un fel a unui obiect ce unul îl vede aşa, altul altfel, îi uneşte în înţelegere. — Limba? — Nu. Poate fiecare vorbă sună diferit în urechile diferiţilor oameni — numai individul, acelaşi rămâind, o aude într-un fel.

Şi, într-un spaţiu închipuit ca fără margini, nu este o bucată a lui, oricât de mare şi oricât de mică ar fi, numai o picătură în raport cu nemărginirea? Asemenea, în eternitatea fără margini nu este orice bucată de timp, oricât de mare sau oricât de mică, numai o clipă suspendată? Şi iată cum. Presupuind lumea redusă la un bob de rouă şi raporturile de timp, la o picătură de vreme, secolii din istoria acestei lumi microscopice ar fi clipite, şi în aceste clipite oamenii ar lucra tot atâta şi ar cugeta tot atâta ca în evii noştri — evii lor pentru ei ar fi tot atât de lungi ca pentru noi ai noştri. În ce nefinire microscopică s-ar pierde milioanele de infuzorii ale acelor cercetători, în ce infinire de timp clipa de bucurie

— şi toate acestea, toate, ar fi — tot astfel ca şi azi.

...În faptă lumea-i visul sufletului nostru. Nu există nici timp, nici spaţiu — ele sunt numai în sufletul nostru. Trecut şi viitor e în sufletul meu, ca pădurea într-un sâmbure de ghindă, şi infinitul asemenea, ca reflectarea cerului înstelat într-un strop de rouă. Dacă am afla misterul prin care să ne punem în legătură cu aceste două ordini de lucruri care sunt ascunse în noi, mister pe care l-au posedat poate magii egipteni şi asirieni, atuncea în adâncurile sufletului coborându-ne, am putea trăi aievea în trecut şi am putea locui lumea stelelor şi a soarelui. Păcat că ştiinţa necromanţiei şi acea a astrologiei s-au pierdut -cine ştie câte mistere ne-ar fi descoperit în această privinţă! Dacă lumea este un vis — de ce n-am putea să coordonăm şirul fenomenelor sale cum voim noi? Nu e adevărat că există un trecut — consecutivitatea e în cugetarea noastră — cauzele fenomenelor, consecutive pentru noi, aceleaşi întotdeauna, există şi lucrează simultan. Să trăiesc în vremea lui Mircea cel Mare sau a lui Alexandru cel Bun — este oare absolut imposibil? Un punct matematic se pierde-n nemărginirea dispoziţiunii lui, o clipă de timp în împărţibilitatea sa infinitezimală, care nu încetează în veci. În aceste atome de spaţiu şi timp, cât infinit! Dac-aş putea şi eu să mă pierd în infinitatea sufletului meu pân' în acea fază a emanaţiunii lui care se numeşte epoca lui Alexandru cel Bun de exemplu... şi cu toate acestea...

. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

Cu drept cuvânt cititorul va fi clătit din cap şi va fi întrebat — prin mintea cărui muritor treceau aceste idei? Existenţa ideală a acestor reflecţiuni avea de izvor de emanaţiune un cap cu plete de o sălbătăcită neregularitate, înfundat într-o căciulă de miel. Era noapte şi ploaia cădea măruntă pe stradele nepavate, strâmte şi noroioase ce trec prin noianul de case mici şi rău zidite din care consistă partea cea mare a capitalei României, şi prin bălţile de noroi ce împroşcau pe cutezătorul ce se încredea perfidelor unde treceau nişte ciubote mari cărora nu le-ar fi păsat nici de potop, cu atât mai vârtos că aveau turetci care îngropau în ele pantalonii individului conţinut îndată ce timpul devenea problematic. Umbra eroului nostru dispărea prin şiroaiele ploii, care dederă capului său aspectul unui berbec plouat, şi te mirai ce mai rezistă torentelor de ploaie — hainele lui ude -sau metafizica. De prin crâşme şi prăvălii pătrundea prin ferestrele cu multe geamuri, mari şi nespălate, o lumină murdară, mai slăbită încă prin stropii de ploaie ce inundase sticlele. Pe ici pe colo trecea câte un romanţios fluierând; câte un mitocan cu capul lulea de vin îşi făcea de vorbă cu păreţii şi cu vântul; câte-o femeie cu faţa înfundată în capşon îşi desfăşura trecătoarele umbre prin spaţiul neguros, asemenea zeilor întunecaţi din epopeile nordice... Dintr-o crâşmă deschisă s-auzea o vioară schingiuită. Metafizicul nostru se apropie să se uite şi razele pătrunseră prin uşă şi-i loviră faţa. Nu era un cap urât acela a lui Dionis. Faţa era de acea dulceaţă vânătă albă ca şi marmura în umbră, cam trasă fără a fi uscată, şi ochii tăiaţi în forma migdalei erau de acea intensivă voluptate pe care o are catifeaua neagră. Ei înotau în orbitele lor — un zâmbet fin şi cu toate astea atât de inocent trecu peste faţa lui la spectacolul ce-l privea. — Ce era adică: Un băiet de ţigan cu capul mic într-o pălărie a căror margini erau simbolul nimerit al nemărginirii, cu ciubote în care ar fi încăput întreg şi într-un surtuc lung de-i ajungea la călcâi şi care fără îndoială nu era al lui, schinjuia c-un arcuş ce rămăsese în câteva fire de păr şi, cu degetele uscate, pişca nişte coarde false care ţârliau nervos, iară împrejuru-i frământa pământul un ungur lung, cu picioarele goale băgate în papuci mari umpluţi cu paie. Oricât de neplăcut să fi fost spectacolul pentru simţul estetic al călătorului meu, el avu o influenţă salutară asupra eroului nostru care, trezit din fantaziile sale metafizice, băgă de samă că ploaia-l udase până la piele. El intră într-o cafenea de alături, ca să se usuce. Ridicându-şi căciula cea miţoasă, vedem o frunte atât de netedă, albă, corect boltită, care coincide pe deplin cu faţa într-adevăr plăcută a tânărului meu. Părul numai cam prea lung curgea în viţe până pe spate, dar uscăciunea neagră şi sălbatecă a părului contrasta plăcut cu faţa fină, dulce şi copilărească a băietanului. Îşi puse în cui paltonul ud şi, la aroma îmbătătoare a unei cafele turceşti, ochii lui cei moi şi străluciţi se pierdură iar în acea intensivă visătorie care stă câteodată atât de bine băieţilor, pentru că seriozitatea contrastează totdeauna plăcut cu faţa de copil. Între aceşti muri afumaţi, plini de mirosul tutunului, de trăncănirea jucătorilor de domino şi de cadenţata bătaie a unui orologiu de lemn, ardeau lămpi somnoroase răspândind dungi de galbenă lumină prin aerul apăsat. Dionis făcea c-un creion un calcul matematic pe masa veche de lemn lustruit şi adesea surâdea. Surâsul său era foarte inocent, dulce l-am putea numi, şi totuşi de o profundă melancolie. Melancolia în vârsta lui este semnul caracteristic al orfanilor; el era orfan, o existenţă -cum sunt multe la noi — fără de speranţă şi, afară de aceea, determinat prin naştere la nepozitivism. În introducerea acestor şiruri am surprins unele din cugetările care-l preocupau în genere — şi c-un asemenea cap omul nu ajunge departe — şi mai cu seamă cel sărac

— şi Dionis era un băiet sărac. Prin natura sa predispusă, el devenea şi mai sărac. Era tânăr — poate nici optsprezece ani — cu atât mai rău... ce viaţă-l aşteaptă pe el?... Un copist avizat a se cultiva pe apucate, singur... şi această libertate de alegere în elementele de cultură îl făcea să citească numai ceea ce se potrivea cu predispunerea sa sufletească atât de visătoare. Lucruri mistice, subtilităţi metafizice îi atrăgeau cugetarea ca un magnet — e minune oare că pentru el visul era o viaţă şi viaţa un vis? Era minune că devenea superstiţios? Adesea îşi închipuise el însuşi cât de trişti, cât de lungi, cât de monotoni vor trece anii vieţii lui — o frunză pe apă. Lipsit de iubire — căci n-avea pe nimeni în lume, iubitor de singurătate, în neputinţă sufletească de a-şi crea o soartă mai fericită, el ştia că în "această ordine a realităţii", cum o numea el, nu-l va întâlni nici un zâmbet şi nici o lacrimă -neiubit şi neurât de cineva, se va stinge asemenea unei scântei după care nu-ntreabă nimenea — nimenea-n lume. Casa lui de pustnic, un colţ întunecos şi painjinit din arhiva unei cancelarii, şi atmosfera leneşă şi flegmatică a cafenelei — asta era toată viaţa lui. Cine-ntreabă dacă şi el are inimă, dacă şi lui i-ar plăcea să umble frumos îmbrăcat, cum sunt întrebaţi atâţia copii — dacă şi el ar dori — să iubească? Să iubească — ideea aceasta îi strângea adesea inima. Cum ar fi ştiut el să iubească! Cum ar fi purtat pe mâini, cum s-ar fi închinat unei copile care i-ar fi dat lui inima ei! Adesea şi-o închipuia pe acea umbră argintie cu faţa albă şi păr de aur — căci toate idealele sunt blonde
— şi parcă simţea mâinuţele-i calde şi înguste în mâinile lui, şi parcă-i topea ochii sărutându-i, şi parcă i se topea sufletul, fiinţa, viaţa, privind-o... vecinic privind-o.

Pe ici pe colo pe la mese se zăreau grupe de jucători de cărţi, oameni cu părul în dezordine, ţinând cărţile într-o mână ce tremura, plesnind din degete cu cealaltă înainte de-a bate, mişcându-şi buzele fără a zice o vorbă şi trăgând din când în când cu sorbituri zgomotoase câte-o gură din cafeaua şi berea ce le sta dinainte — semn de triumf! Dincolo unul scria cu cridă pe postavul verde al biliardului; unul cu pălăria naltă pe ceafă şi cu mâinile unite pe spate, c-o ţigară lungă în gură a cărei independenţă era mărginită numai de buzele individului, se uita — dracu ştie, cu interes ori aşa numai la un portret a lui Dibici-Zabalkanski atârnat în afumatul perete. Orologiul, fidel interpret al bătrânului timp, sună de 12 ori din limba sa de metal, spre a da lumii, ce nu-l asculta, samă că se scursese a 12-a oră a nopţii. Dionis se porni spre casă. Afară ploaia încetase şi, prin mrejele şi valurile de nouri negri-vineţi, luna trecea palidă şi rece. În mijlocul unei grădini pustii, unde lobodele şi buruienele crescuse mari în tufe negre-verzi, se înălţau ochii de fereastă spartă a unei case vechi a cărei streşină de şindrilă era putredă şi acoperită c-un muşchi care strălucea ca bruma în lumina cea rece a lunii. Nişte trepte de lemn duceau în catul de sus al ei. Uşa mare deschisă în balconul catului de sus se clătina scârţâind în vânt şi numai într-o ţâţână, treptele erau putrede şi negre — pe ici pe colo lipsea câte una, aşa încât trebuiai să treci două deodată şi balconul de lemn se clătina sub paşi. El trecu prin hăţişul grădinii şi prin zăplazurile năruite şi urcă iute scările. Uşile toate erau deschise. El intră într-o cameră naltă, spaţioasă şi goală. Pereţii erau negri de şiroaiele de ploaie ce curgeau prin pod şi un mucegai verde se prinsese de var; cercevelele ferestrelor se curmau sub presiunea zidurilor vechi şi gratiile erau rupte, numai rădăcinile lor ruginite se iveau în lemnul putred. În colţurile tavanului cu grinzi lungi şi mohorâte painjenii îşi exercitau tăcuta şi paşnica lor industrie; într-un colţ al casei, la pământ, dormeau una peste alta vo câteva sute de cărţi vechi, multe din ele greceşti, pline de învăţătură bizantină; în alt colţ, un pat, adică câteva scânduri pe doi căpriori, acoperite c-un mindir de paie şi c-o plapomă roşie. Înaintea patului o masă murdară, al cărei lemn grunzuros de vechime era tăiat cu litere latine şi gotice; pe ea hârtii, versuri, ziare rupte, broşuri efemere din câte se-mpart gratis, în fine, o neordine într-adevăr păgânească. Luna îşi vărsa lumina ei cea fantastică prin ferestrele mari, albind podelele de păreau unse cu cridă; pereţii posomorâţi aveau, pe unde ajungea lumina lunii, două cuadrate mari argintoase, ca reflectare a ferestrelor; pânzele de painjin străluceau vioi în lună şi deasupra cărţilor dorminde în colţ se ivea o îngerească umbră de om. Era aninat într-un cui bustul în mărime naturală a unui copil ca de vro optsprezece ani, cu păr negru şi lung, cu buzele subţiri şi roze, cu faţa fină şi albă ca tăiată-n marmură şi cu nişte ochi albaştri mari sub mari sprâncene şi gene lungi negre. Ochii cei albaştri ai copilului erau aşa de străluciţi, de un colorit atât de limpede şi senin, încât păreau că privesc cu inocenţa, cu dulceaţa lor mai femeiască asupra spectatorului. Cu toate că acel portret înfăţişa un chip îmbrăcat bărbăteşte, însă mâinile cele dulci, mici, albe, trăsurile feţei de o paloare delicată, umedă, strălucită, moale, ochii de o adâncime nespusă, fruntea uscată şi femeieştemică, părul undoind, cam prea lung — te-ar fi făcut a crede că e chipul unei femei travestite. Visătorul Dionis se opri în dreptul acelui portret care sub lumina plină a lunii părea viu, ochii lui erau plini de o superstiţioasă nerozie, el şopti încet şi cu glasul înecat de lacrimi: "Bună sară, papŕ!", umbra părea că-i surâde din cadrul ei de lemn -el s-apropie şi sărută mâinile portretului, apoi faţa, gura, ochii cei de foc vânăt. Înecat de iubire pentru o fiinţă ce nu mai exista, ar fi dorit ca etern să ţie astă noapte cu aerul răcoare limpezit de lumina lunii, vecinic ar fi dorit să ţie dulcea, neînţeleasa, dar atât de fericita lui nebunie. Va să zică asupra acestui chip îşi concentrase el amorul lui, atâta formă avea pustiita, sărmana lui viaţă — un portret!... Da, era tatăl său, când fusese în vârsta lui de acum. Mumă-sa, o femeie palidă, naltă, blondă, cu ochii negri, îi vorbise adesea de tatăl său; de acel copil cine ştie cum rătăcit în clasele poporului de jos. Misterios, fără să spuie cuiva secretul numelui lui, el şedea în casa preotului bătrân a cărui fiică era Maria. Ei se iubiră. În toată ziua el îi promitea că taina sufletului său îşi va avea sfârşitul, că el o va lua de soţie, că o soartă aurită o aşteaptă. Dar într-o zi el primi o scrisoare cu sigil negru — o deschise — o citi — o rupse bucăţi şi cu ea mintea sa... o copie de pe un testament părea a fi după cât se putea pricepe din bucăţile rupte. El muri în spitalul de alienaţi... palid, mut până-n ultimul moment, preocupat pare că de a ascunde un secret mare.

Fructul amorului acestor oameni fu Dionis. Văduvita sa mumă îl crescu pe el cum putu din lucrul mâinilor ei — mâini delicate de doamnă — faţa ei palidă ca ceara, ochii ei de-o întunecată blândeţe aveau numai pentru el grijă şi înţelegere — pentru el -şi pentru portret. De copil încă el admira ochii cei frumoşi ai portretului ce luceau ca vii în orbitele lor. Ce frumos a fost papŕ! zicea el surâzând şi mumă-sa, auzindu-l, îşi ştergea într-ascuns lacrimile ei.

— Ochii? nu-i aşa, Dionis — ochii!

— Da, mamă!

— Aceşti ochi!... O dacă i-ai fi văzut tu aceşti ochi vrodată în viaţa ta ţi s-ar fi părut că-i revezi în fiecare vânătă stea a dimineţii, în fiecare undă albastră, prin fiecare geană de nori. Cât era de frumos acest copil şi ce tânăr a murit! Frumoşi au înmărmurit ochii lui în negurile gândirii mele, precum ar rămănea prin nouri, pe bolta întunecoasă, două, numai două stele vinete... Ş-apoi îl lua în braţele ei, îl dezmierda, îl săruta. Afară de ochii negri, care erau ai ei, era el întreg, el, copilul din portret. Ea îl crescu rău — dar cum se putea altfel — îl iubea aşa de mult! Singura ei bucurie într-o viaţă fără speranţă, fără viitor, fără mulţumire, ea nu mai avea dureri, nici bucurii decât acele ale copilului ei. Sufletul ei întreg era o reflectare umbroasă şi tristă a sufletului său de copil. Ce gândea copilul cu mintea lui naivă, o vorbă, un vis, o preocupa zile întregi — zile întregi putea medita asupra unui cuvânt ieşit din nebunatica sa gură. Dară, consumată de lipse, ea se stinse într-o zi. În delirul ei, ea trase mâna copilului ş-o ascunse în sân, lângă inimă, s-o încălzească — un simbol al vieţii ei întregi!

De-atunce fizionomia, surâsul lui căpătase acea umbră dulce de tristeţe care îl făcea atât de interesant — şi irezistibil pentru bobocii pensionatelor. Dar lui însuşi nici nu-i trecea prin minte că pe el l-ar fi putut iubi cineva — pe el nu-l iubise nimeni în lume afară de mumă-sa — cum l-ar fi putut iubi pe el, atât de singur, atât de sărac, atât de fără viitor! Nu-şi are fiecare om, gândea el, familia sa, amicii, rudele, oamenii săi, ca să-i iubească — cui ce-i pasă de mine? Cum trăiesc voi şi muri, de nimene plâns, de nimene iubit.

Luna s-ascunse într-un nor negru spintecat în două rânduri de lungi fulgere roşii — casa se întunecă — şi nu se mai văzu nici umbra din perete a portretului, nici umbra înaltă a lui Dionis. El aprinse lumina.

Să privim acum şi la sărăcia iluminată de razele unei lumânări de său băgate în gâtul unui clondir ce ţinea loc de sfeşnic. Ce vizunie -şi aici, aici petrecea el vara şi iarna. Iarna, de gerul cel amarnic, trăsnea grinda în odaie, crişcau lemnele şi pietrele, vântul lătra prin gardurile şi ramurile ninse; ar fi vroit să doarmă, să viseze, dar gerul îi îngheţa pleoapele şi-i painjinea ochii. Surtucul lui pe lângă acestea era mai mult urzeală decât bătătură, ros pe margini, fudul la coate, de râdea pare că şi vântul în urma lui. Oamenii căscau ironic gura când îl vedeau... Şi-n asemenea momente, în lungile şi friguroasele nopţi de iarnă, crede cineva cum că el, redus până la culmea mizeriei, devenea trist? Aşa era elementul său. O lume întreagă de închipuiri umoristice îi umpleau creierii, care mai de care mai bizară şi mai cu neputinţă. El băga de samă că gândirile lui adesea se transformau în şiruri ritmice, în vorbe rimate, şi atunci nu mai rezista de-a le scrie pe hârtie... mai ales garafa goală era în stare de a-l umplea de cugetări melancolice...

Ah! garafa pântecoasă doar de sfeşnic mai e bună
Şi mucoasa lumânare sfârâind săul şi-l arde
Şi-n această sărăcie te inspiră, cântă barde -
Bani n-am mai văzut de-un secol, vin n-am mai băut de-o lună.
Un regat pentr-o ţigară, s-umplu norii de zăpadă
Cu himere!... Dar de unde? Scârţâie de vânt fereasta,
În pod miaună motanii — la curcani vânătă-i creasta
Şi cu pasuri melancolici meditând umblă-n ogradă.
Uh! ce frig... îmi văd suflarea — şi căciula cea de oaie
Pe urechi am tras-o zdravăn — iar de coate nici că-mi pasă
Ca ţiganul, care bagă degetul prin rara casă
De năvod — cu-a mele coate eu cerc vremea de se-nmoaie.
Cum nu sunt un şoarec Doamne — măcar totuşi are blană -
Mi-aş mânca cărţile mele — nici că mi-ar păsa de ger...
Mi-ar părea superbă, dulce o bucată din Homer,
Un palat borta-n perete şi nevasta — o icoană.
Pe pereţi cu colb, pe podul cu lungi pânze de painjen
Roiesc ploşniţele roşii, de ţi-i drag să te-uiţi la ele!
Greu li-i de mindir de paie şi apoi din biata-mi piele
Nici că au ce să mai sugă. — Într-un roi mai de un stânjen
Au ieşit la promenadă — ce petrecere gentilă!
Ploşniţa ceea-i bătrână, cuvios în mers păşeşte;
Cela-i cavaler... e iute... oare ştie franţuzeşte?
Cea ce-ncunjură mulţimea i-o romantică copilă.
Bruh! mi-i frig — Iată pe mână cum codeşte-un negru purec
Să-mi moi degetul în gură — am să-l prind — ba las săracul.
Pripăşit la vro femeie, ştiu că ar vedea pe dracul —
Dară eu — ce-mi pasă mie — bietul "îns!" la ce să-l purec?
Şi motanul toarce-n sobă — de blazat ce-i. Măi motane,
Vină-ncoa să stăm de vorbă, unice amic şi ornic;
De-ar fi-n lume-un sat de mâţe, zău! că-n el te-aş pune vornic,
Ca să ştii şi tu odată boieria ce-i, sărmane!
Oare ce gândeşte hâtrul de stă ghem şi toarce-ntruna?
Ce idei se-nşiră dulce în mâţeasca-i fantazie?
Vro cucoană cu-albă blană cu amoru-i îl îmbie,
Rendez-vous i-a dat în şură, orăiî în pod în găvăună?
De-ar fi-n lume numai mâţe — tot poet aş fi? Totuna:
Mieunând în ode nalte, tragic miorlăind — un Garrick,
Ziua tologit în soare pândind cozile de şoaric
Noaptea-n pod, cerdac şi streşini heinizând duios la lună.
Filozof de-aş fi — simţirea-mi ar fi vecinic la aman!
În prelegeri populare idealele le apăr
Şi junimei generoase, domnişoarelor ce scapăr
Li arăt că lumea vis e — un vis sarbăd — de motan.
Sau ca popă, colo-n templul închinat fiinţei care
După chip ş-asemănare a creat mâţescul neam,
Aş striga: o motănime! motănime! Vai... Haram
De-al tău suflet motănime, nepostind postul cel mare.
Ah! Sunt pintre voi de-aceia care nu cred tabla legii,
Firea mai presus de fire, mintea mai presus de minte
Ce destinul motănimii îl desfăşură-nainte!
Ah! atei, nu temeţi iadul ş-a lui Duhuri — liliecii?
Anathema sit! — Vă scuipe oricare motan de treabă,
Nu vedeţi ce-nţelepciune e-n făptura voastră chiară?
O motani fără de suflet! — La sgâriet el v-a dat ghiară
Şi la tors v-a dat musteţe — vreţi să-l pipăiţi cu laba?
Îi! că în clondir se stinge căpeţelul de lumină!
Moşule, mergi de te culcă, nu vezi că s-a-ntunecat?
Să visăm favori şi aur, tu-n cotlon şi eu în pat.
De-aş putea să dorm încalea. — Somn, a gândului odină,
O, acopere fiinţa-mi cu-a ta mută armonie,
Vino somn — ori vino moarte. Pentru mine e totuna
De-oi petrece-ncă cu mâţe şi cu pureci şi cu luna,
Ori de nu — cui ce-i aduce? Poezie — sărăcie!

Dar în astă sară Dionis era vesel fără să ştie de ce. La căpeţelul de lumânare ce sta în gâtul garafei cu ochiul roş şi bolnav, el deschise o carte veche legată cu piele şi roasă de molii — un manuscript de zodii. El era un ateist superstiţios — şi sunt mulţi de aceştia. Iniţialele acestei cărţi cu buchii erau scrise ciudat cu cerneală roşie ca sângele, caractere slave de o evlavioasă, gheboasă, fantastică arătare. O astrologie mai mult de origine bizantină, bazată pe sistemul geocentrist, sistem care admite pământul de centrul arhitecturii lumeşti şi pe om de creatura pentru a cărui plăcere Dumnezeu ar fi făcut lumea. Titlul era scris şi latineşte: "architecturae cosmicae sive astronimiae geocentricae compendium" — învăţătură despre a lumii orânduială dumnezeiască dupre cum toate pentru pământ a fi zidite se arată de către înduratul Dumnezeu — de pe grecie pe românie tâlcuită cu adăugire a înrâurinţei zodiilor asupra vieţii omeneşti. Şi cu o dedicaţiune: "celui întru fiinţa sa nemărginit, întru fapturile mânurilor sale minunat Dumnezeu spre vecinică laudă afierosită." Tablele erau pline de schemele unei sisteme lumeşti imaginare, pe margini cu portretele lui Platon şi Pitagora şi cu sentinţe greceşti. Două triunghiuri crucişe înconjurate de sentinţa: "Director coeli vigilat noctesque diesque, qui sistit fixas horas terrigenae." Constelaţiuni zugrăvite cu roş, calcule geometrice zidite după o închipuită şi mistică sistemă, în urmă multe tâlcuiri de visuri, coordonate alfabetic — o carte care nu lăsa nimic de dorit pentru a aprinde nişte creieri superstiţioşi, dispuşi la o asemenea hrană. La sfârşitul cărţii era zugrăvit Sf. Gheorghie în lupta cu balaurul — dragă doamne simbol ce înfăţişa adevărul nimicind neştiinţa. Aurul de pe spata legăturii de piele se ştersese pe alocurea şi licurea pe la altele ca stropit cu peteală. Cu coatele aşezate pe masă şi cu capul în mâini, Dionis descifra textul obscur c-un interes deosebit, până ce căpeţelul de lumină începu a agoniza fumegând. Se stinse. El îşi apropie scaunul de fereastră, pe care o deschise şi, la lumina cea palidă a lunii, el întorcea foaie cu foaie uitându-se la constelaţiunile ciudate. Pe o pagină găsi o mulţime de cercuri ce se tăiau, atât de multe încât părea un ghem de fire roş sau un painjiniş zugrăvit cu sânge. Apoi îşi ridică ochii şi privi visând în faţa cea blândă a lunii
— ea trecea frumoasă, clară pe un cer limpede, adânc, transparent, prin nouri de un fluid de argint, prin stelele mari de aur topit. Părea că deasupra mai sunt o mie de ceruri, părea că presupusa lor fiinţă transpare prin albastra-i adâncime... Cine ştie — gândi Dionis — dacă în cartea aceasta nu e semnul ce-i în stare de a te transpune în adâncimile sufleteşti, în lumi care se formează aievea aşa cum le doreşti, în spaţii iluminate de un albastru splendid, umed şi curgător.

În faţa locuinţei lui Dionis se ridica o casă albă şi frumoasă. Dintr-o fereastră deschisă din catul de sus el auzi prin aerul nopţii tremurând notele dulci ale unui clavir şi un tânăr şi tremurător glas de copilă adiind o rugăciune uşoară, pare că parfumată, fantastică. El îşi închise ochii ca să viseze în libertate. I se păru atunci că e într-un pustiu uscat, lung, nisipos ca seceta, deasupra căruia licărea o lună fantastică şi palidă ca faţa unei virgine murinde. E miază-noapte. Pustiul tace, aerul e mort şi numai suflarea lui e vie, numai ochiul lui e viu, pentru ca să vadă pe un nor de argint, în naltul cerului, un înger alb, îngenuncheat, cu mâinile unite, care cânta o rugăciune divină, adâncă, tremurătoare: rugăciunea unei vergine. Întredeschise ochii şi văzu prin fereastra arcată şi deschisă, în mijlocul unui salon strălucit, o jună fată muiată într-o haină albă, înfiorând cu degetele ei subţiri, lungi şi dulci clapele unui piano sonor şi acompaniind sunetele uşoare a unor note dumnezeieşti cu glasul ei dulce şi moale. Părea că geniul divinului brit Shakespeare expirase asupra pământului un nou înger lunatec, o nouă Ofelia. Închise iar ochii până ce, recăzut în pustiul cel lung, palatul alb se confundă cu nourul de argint şi juna fată cu îngerul în genunchi. Apoi, strângând ochii silit şi tare, a înecat visul său în întuneric, n-a mai văzut nimic, ci auzea dispărând, ca o suvenire întunecată, rugăciunea unei vergine. Muzica încetase de mult şi el, cu totul în prada impresiunii sale, ţinea încă ochii strâns închişi.

Când se deşteptă din reveria sa, fereastra de sus a palatului era deschisă, în salon întuneric şi sticlele ferestrei străluceau ca argintul în alba lumină a lunii. Aerul era blond şi văratic, iar razele lunii, pătrunzând în camera lui Dionis, izbeau faţa sa palidă şi umpleau sufletu-i plin de lacrimi c-o nespusă melancolie. "Da — repetă el încet ideea lui fixă
— sub fruntea noastră e lumea — acel pustiu întins — de ce numai spaţiul, de ce nu timpul, trecutul". Privi din nou la painjinişul de linii roşii — şi liniile începură a se mişca. El puse degetul în centrul lor -o voluptate sufletească îl cuprinse — mai întâi i se păru c-aude şoptirea acelor moşnegi bătrâni care, pe când era mic, îi povesteau în timp de iarnă, ţinându-l pe genunchi, poveşti fantastice despre zâne îmbrăcate în aur şi lumină, care duc limpedea lor viaţă în palate de cristal — şi pare c-a fost ieri, ieri pare că-şi încâlcea degetele în barba lor albă şi asculta la graiul lor înţelept şi şoptitor, la cuminţia trecutului, la acele veşti din bătrâni. El nu se mai îndoia... de o mână nevăzută el era tras în trecut. Vedea răsărind domni în haine de aur şi samur, îi asculta de pe tronurile lor, în învechitele castele, vedea divanul de oameni bătrâni, poporul entuziast şi creştin undoind ca valurile mării în curtea Domniei — dar toate erau încă amestecate.

Şi liniile semnului astrologic se mişcau cumplit ca şerpi de jăratic. Tot mai mare şi mai mare devenea painjinul.

— Unde să stăm? auzi el un glas din centrul de jăratic al cărţii.

— Alexandru cel Bun! putu el şopti cu glasul apăsat, căci bucuria, uimirea îi strângea sufletul şi... încet, încet painjinişul cel roş se lărgi, se diafaniză şi se prefăcu într-un cer rumenit de apunerea soarelui. El era lungit pe o câmpie cosită, fânul clădit mirosea, cerul de înserare era deasupră-i albastru, limpede, adânc, nouri de jăratic şi aur umpleau cu oştirile lor cerul, dealurile erau încărcate cu sarcini de purpură, paserile-n aer, oglinzile râurilor rumene, tremurătorul glas al clopotului umplea sara chemând la vecernie, şi el? — el — ce îmbrăcăminte ciudată! O rasă de şiac, un comanac negru — în mâna lui cartea astrologică. Şi ce cunoscute-i păreau toate. El nu mai era el. I se părea atât de firesc că s-a trezit în această lume. Ştia sigur cum că venise în câmp ca să citească, că citind adormise. Camera obscură, viaţa cea trecută a unui om ce se numea Dionis, ciudat — el visase! "Ah! gândi el — cartea mea mi-a făcut şotia asta, în urma citirii ei am visat atâtea lucruri extraordinare. Ce lume străină, ce oameni străini, ce limbă, parcă era a noastră, dar totuşi străină, alta"... Ciudat! Călugărul Dan se visase mirean cu numele Dionis... pare că se făcuse în alte vremi, între alţi oameni! Ciudat! "Ah meştere Ruben, zise el zâmbind — cartea ta într-adevăr minunată este!... numai de n-ar ameţi mintea; acuma simt eu, călugărul, că sufletul călătoreşte din veac în veac, acelaşi suflet, numai că moartea-l face să uite că a mai trăit. Bine zici, meştere Ruben, că egiptenii aveau pe deplin dreptate cu metempsihoza lor. Bine zici cum că în sufletul nostru este timpul şi spaţiul cel nemărginit şi nu ne lipseşte decât varga magică de a ne transpune în oricare punct al lor am voi. Trăiesc sub domnia lui Alexandru-vodă ş-am fost tras de-o mână nevăzută în vremi ascunse în viitorul sufletului meu. Câţi oameni sunt într-un singur om? Tot atâţia câte stele sunt cuprinse într-o picătură de rouă sub cerul cel limpede al nopţii. Şi dac-ai mări acea picătură, să te poţi uita în adâncul ei, ai revedea toate miile de stele ale cerului, fiecare — o lume, fiecare cu ţări şi popoare, fiecare cu istoria evilor ei scrisă pe ea — un univers într-o picătură trecătoare. Ce adânc e evreul acesta"! — gândi el în sine despre dascălul Ruben.

El se sculă din iarbă cu cartea cea veche în mână. Departe, munţii cu fruntea încununată de codri, cu poalele pierdute în văi cu izvoare albe. Nouri mari, rotunzi şi plini pare-că de vijelie treceau pe cerul adânc albastru; prin ei munţii ridicau adâncuri şi coaste-n risipă, stanuri negre şi trunchete despicau pe ici pe colo negurile şi un brad se înălţa singur şi detunat pe-un vârf de munte în faţa soarelui ce apunea. Când soarele intră în nouri, ei părură roşii şi vineţi, tiviţi cu aur ce lumina dinapoia lor. Îngropau în grămezi de arcuri înalte, de spelunci adânci, suite una peste alta, lumina cerescului împărat, şi numai din când în când, sfâşiindu-se, se revărsa prin negrele lor ruine lacuri de purpură. Apoi, încet, se risipiră în creţi vineţi, soarele cădea la vale şi părea pe vârful bradului singuratec ca o frunte în raze pe umeri negri, apoi coborî printre crengi de păr un cuib de rubin între ramuri, apoi, după trunchiul gros, aruncă dungi rumene pe stanurile munţilor şi făcea ca ei să-şi aprindă jăraticul de argint al frunţilor lor
— până ce se cufundă cu totul după munte, care sta negru şi nalt, zugrăvindu-şi în aerul albastru marginile lui tivite cu roşaţă. Înserează încet, stelele mari izvorăsc pe albastrele lanuri ale cerului şi tremură voluptos în aerul moale şi clar al serii şi armonia câmpenească umple sara cu miile ei de glasuri, toate deosebite şi toate contribuind la dulcea şi voluptoasa somnoroşie a lunii.

Prin lumea rumenă de apunerea frumoasă trece călugărul nostru, neluând parte la fermecata stare a firii, plin încă de impresiunile ciudatei sale întâmplări. De departe se văd turnurile strălucitoare ale bisericilor Iaşilor, casele frumos văruite, cu streşine vechi peste care vărsa o viorie lumină răsăritoarea lună. El îşi grăbi paşii, până ce intră în târg. O uliţă strâmtă, cu case vechi şi hârbuite a căror caturi de sus erau mai largi decât cele de jos, aşa încât jumătatea catului de sus se răzima pe stâlpi de lemn şi numai jumătate pe cel de jos, cerdacuri înalte, înaintite sub şandramale lungi, apăsate, pline de muşchi negru-verde; iar în cerdacuri şed bătrânii vorbind de ale lor; fetele tinere ivesc feţele rumene ca mărul prin obloanele deschise ale ferestrelor cu gratii, prin care vezi oale cu flori galbene ca de aur. Numai pe ici pe colo luna revarsă câte-o dungă lungă şi îngustă în umbra uliţei, pe ici pe colo trece câte-un om şuierând — încet, încet uliţele adorm, obloanele se-nchid, lumânările se sting, paznicii de noapte trec cu capetele înfundate în mantale albe, şi călugărul nostru trece ca o umbră aspru-zugrăvită prin lungile şi întunecoasele uliţe.

El se opri înaintea unei case ce se ridica izolată în mijlocul unei ogrăzi pustii. Prin crăpăturile obloanelor închise se zărea lumină. Casa era c-un acoperământ ţuguit, pereţii erau de piatră mică ca ceea cu care se pietruiesc fântânele şi orice tencuială căzuse de pe ele, încât părea o bucată din ruina unei cetăţui. Obloanele erau mult mai largi decât ferestrele cele înguste, şi la un cerdac ţinut în aer de stâlpi de zid în patru muchiăiî duceau dintr-o lature nişte scări nalte, care ajungeau la jumătatea întregii înălţimi a casei. Nici un copac, nici un acaret pe lângă casă; ograda cea mare cu iarba ei uscată se-ntindea gălbuie în lună şi numai o fântână îşi mişca gemând cumpăna ei în vânt. El sui iute scările şi bătu tare în uşa tinzii. În tindă răsunară paşi.

— Cine-i? întrebă un glas adânc, dar liniştit.

— Eu, Dan. Uşa se deschise şi drept în faţa lui Dan se ivi un om nalt, cu barba lungă şi sură, cu fruntea mare, iar pe creştet avea un fes mic, asemenea iarmurcei jidoveşti. El întinse călugărului mâna şi-l duse-n odaie. În dulapuri vechi de lemn simplu erau cărţi vechi legate în piele, cranii de oameni şi paseri împăiete pe poliţele din perete, un pat şi o masă pline cu pergamente şi hârtii; iar în atmosfera, grea de mirosul substanţelor închise în fiole, făclia arunca o lumină turbure, roşie, galbenă şi somnoroasă.

Maistrul Ruben era un bătrân de o antică frumuseţe. O frunte naltă, pleşuvă, încreţită de gândiri, ochii suri, boltiţi adânc în capul cel înţelept, şi barba lungă, care curgea de sub adâncii umeri ai obrazului până pe pieptul întotdeauna cam plecat, îi da arătarea unui înţelept din vechime. Arătarea lui era liniştită — dar nu blândă; numai în împrejurul gurii musculoase se vedea o dulceaţă amărâtă de îndoieli. El este un evreu învăţat, pribegit din Spania în Polonia, unde însă, neputând fi învăţător public, pentru că rămăsese în legea lui, fusese chemat de Domnul Moldovei ca dascăl de matematică şi filozofie la Academia din Socola. Călugărul Dan e unul din şcolarii Academiei, iar cu deosebire al maistrului Ruben, care-i împărtăşeşte toate îndoielile, dar şi toate descoperirile lui tăinuite. Înţeleptul evreu se uită cu oarecare curiozitate la faţa visătoare a lui Dan.

— Ei?

— Pe deplin aşa cum mi-ai spus-o, dascăle — zise Dan — azi sunt încredinţat că vremea nemărginită este făptură a nemuritorului nostru suflet. Am trăit în viitor. Îţi spun, acuma am doi oameni cu totului deosebiţi în mine — unul, călugărul Dan, care vorbeşte cu tine şi trăieşte în vremile domniei lui Alexandru-vodă, altul cu alt nume, trăind peste cinci sute de ani de acum înainte.

— În şir, răspunse Ruben, poţi să te pui în viaţa tuturor inşilor care au pricinuit fiinţa ta şi a tuturor a căror fiinţă vei pricinui-o tu. De aceea oamenii au o simţire întunecată pentru păstrarea şi mărirea neamului lor. Sunt tot ei cei care renasc în strănepoţi... Şi asta-i deosebirea între D -zeu şi om. Omul are-n el numai ăînî şir fiinţa altor oameni viitori şi trecuţi. D-zeu le are deodată toate neamurile ce or veni şi ce au trecut; omul cuprinde un loc în vreme. D-zeu e vremea însăşi, cu tot ce se-ntâmplă-n ea, dar vremea la un loc, asemenea unui izvor a cărui ape se întorc în el însuşi, ori asemenea roţii ce deodată cuprinde toate spiţele, ce se-ntorc vecinic. Şi sufletul nostru are vecinicie-n sine — dar numai bucată cu bucată. Închipuieşte-ţi că pe o roată mişcată-n loc s-ar lipi un fir de colb. Acest fir va trece prin toate locurile prin care trece roata învârtindu-se, dar numai în şir, pe când roata chiar în aceeaşi clipă e în toate locurile cuprinse de ea.

— Sunt încredinţat, dascăle, în privinţa vremii, dar nemărginirea — spaţiul?

— Tot ca vremea, bucată cu bucată poţi fi în orice loc dorit, pe care n-o poţi părăsi neumplută. Ştii că în puterea unei legi: Nu este spaţiu deşert. Dar este un mijloc pentru a scăpa de această greutate... o greutate impusă de trecătorul corp omenesc. Ai văzut că în om e un şir nesfârşit de oameni. Din acest şir lasă pe unul să-ţi ţie locul pe câtă vreme vei lipsi din el. Se înţelege că acesta nu va putea fi întreg căci, întreg fiind, ţi-ar nega existenţa ta. În faptă însă, omul cel vecinic, din care răsar tot şirul de oameni trecători, îl are fiecare lângă sine, în orice moment — îl vezi, deşi nu-l poţi prinde cu mâna — este umbra ta. Pe o vreme vă puteţi schimba firile — tu poţi să dai umbrei tale toată firea ta trecătoare de azi, ea-ţi dă ţie firea ei cea vecinică, şi, ca umbră înzestrată cu vecinicie, capeţi chiar o bucată din atotputernicia lui Dumnezeu, voinţele ţi se realizează după gândirea ta... se-nţelege, împlinind formulele, căci formulele sunt vecinice ca cuvintele lui Dumnezeu pe care el le-a rostit la facerea lumii, formule pe care le ai toate scrise în cartea ce ţi-am împrumutat-o.

— Meştere Ruben, oare când voi ajunge să pricep adâncimea ta?

— Adâncimea mea tu o ai în tine, numai încă nedescoperită. Crezi c-ai pricepe ceea ce zic dacă n-ai fi de firea mea?

Crezi că te-aş fi ales de discipol al meu de nu te ştiam vrednic şi adânc? Tu eşti ca o vioară în care sunt închise toate cântările, numai ele trebuiesc trezite de-o mână măiastră, şi mâna ce te va trezi înăuntrul tău sunt eu.

— Dacă în această sară aş încerca să mă duc într-un spaţiu zidit cu totul după voia mea...?

— Vei putea-o... căci îl ai în tine, în sufletul tău nemuritor, nesfârşit în adâncimea lui. Pe fila a şaptea a cărţii stau toate formulele ce-ţi trebuiesc pentru asta. Şi tot la a şaptea filă vei afla ce trebuie să faci mai departe. Se-nţelege că atunci trebuie să ne despărţim pentru totdeauna; căci, în spaţii dorite, ziua va fi secol, şi când te vei întoarce nu vei mai găsi pe Ruben, ci un alt om, analog cu mine, pe care însă uşor îl vei găsi — numai poate el nu te va cunoaşte, poate va fi pierdut tainele învăţăturii lui şi va fi om ca toţi oamenii.

Învăţături nu-ţi mai dau, căci e de prisos; când umbra ta, ca umbră încă, va începe a vorbi, ea va fi atotştiutoare şi-ţi va spune ce trebuie să faci; când te vei muta tu în firea ei, atunci vei fi tu atotştiutor şi în orice caz nu mai ai nevoie de mine. Dar vei fi băgat de samă o împrejurare: cartea mea, citind-o în şir, rămâne neînţeleasă... dar orideunde-i începe, răsfoind tot la a şaptea filă, o limpezime dumnezeiască e în fiecare şir. Aceasta e o taină pe care nici eu n-o pricep, şi se zice că unui om încredinţat despre fiinţa lui Dumnezeu nici nu-i poate veni în minte cugetul ascuns în această ciudată numărătoare. În zadar ţi-i întreba şi umbra... ea nu ştie nimic despre această taină. Se zice că Diavolului înainte de cădere i-ar fi plesnit în minte această obscură idee şi de atuncea a căzut. De ţi-ar veni în minte să ştii, se risipesc toate dimprejuru-ţi, timp şi spaţiu fug din sufletul tău, şi rămâi asemenea unei crengi uscate, din care vremea asemene a fugit. Neştiind eu singur această taină, căci, cum am spus, nici nu sunt în stare să-mi treacă prin minte, nici nu te pot sfătui în această privire.

Ruben îşi netezi încet barba şi o adâncă întristare era scrisă pe faţa lui bătrână şi înţeleaptă. Dan îi sărută mâna. Nu erau să se despartă pentru totdeauna? Ruben rupse cu degetele mucul căzut al lumânării şi se văzu în lumina vie că ochii lui erau plini de lacrimi. Amândoi se sculară şi Dan s-aruncă la gâtul lui, plângând ca un fiu ce n-are să mai vadă pe tatăl său.

Dar îndată ce ieşi Dan, îndată ce coborâse scările cu cartea subsuori şi ridicând cu mâna lunga poală a rasei de şiac... casa se prefăcu într-o peşteră cu pereţii negri ca cerneala, lumânarea de ceară într-un cărbune plutitor în aer, cărţile în beşici mari de sticlă, la gură legate cu pergament, în mijlocul cărora tremurau într-un fluid luminos şi vioriu draci mici spânzuraţi de coarne, care zupăiau din picioruşe. Ruben însuşi se zbârci, barba-i deveni lăţoasă şi-n furculiţe ca două bărbi de ţap, ochii îi luceau ca jăratic, nasul i se strâmbă şi se uscă ca un ciotur de copac şi, scărpinându-se în capul lăţos şi cornut, începu a râde hâd şi strâmbându-se: hâhâ! zise, încă un suflet nimicit cu totul! Dracii se strâmbau râzând în beşicile lor şi se dădeau peste cap, iar Satana îşi întinse picioarele lui de cal, răsuflând din greu.