Un urs văzând pe-un pădurar
De meserie cam butnar

Cum cercuri îndoieşte
Şi în avut sporeşte;

A socotit să-ncerce şi el ăst meşteşug.
La cercuri trebui strung
Şi alte cuviinţe,

Dar ursului ce-i pasă de practice ştiinţe:
El are lăbi, putere, el vrea neapărat;
Iar voia câte fapte pe lume n-a lucrat.
Acum răsună codrul! Tot ce-i nuia mai groasă,

Din rădăcină-i scoasă;
Trăsnesc, plesnesc copaci, în lăbi de urs mereu,
Dar lucrul mergea greu.
Văzând aşa ursachi la pădurar aleargă,
Încât sta gata omul asupra lui să meargă.
"Ascultă-mă, vecine! Ian nu te aţoşa, --
I-a zis degrabă ursul, căci vorba nu-i aşa.
Eu am venit cu pace şi-ţi fac o întrebare:
Tu-ndoi la cercuri bine, apoi de ce eu, care
Acum de două zile muncesc necontenit,
Mulţime de pădure în labă-mi se sfărmară,
Făcându-o ciurcele, să-ncarci tu mii de cară,

Şi nici un cerc n-am îndoit.
Spune-mi de este oare
Vreun secret ascuns?"
— Aşa: el stă-n aceea, — lui omul i-a răspuns, —
Ce tu n-ai din născare,
Şi-anume: în răbdare!