Locomotivul ca fiara muge,
Din sânu-i scoate de tartar fum,
Şi ca balaur şuierând fuge
Pe ferecatul cu şine drum.

O coadă lungă în urmă-i poartă:
Şir de vagoane cu călători;
Astfel vaporul fu de la soartă
Menit să poarte pe muritori.

— Ce naiba duce oare atâta greutate,
Şi cu o repegiune cât nu e de crezut?

Zicea, în spaimă, calul l-al său de hamuri frate,
Când trenul a văzut.

— Eu! — i-a răspuns vaporul, c-un şuier de mândrie.
— Tu, tu? întreabă calul; dar spune-ne ce eşti?

Şi-a noastră datorie,
Cum poţi să ţi-o însuşeşti?

Noi, caii, de când lumea, pe om l-am tot purtat.
Primblări de gust, vânaturi, călătorii, răzbeluri,
Amoruri, fapte grele şi alte multe feluri
De ale lui capricii, noi i-am îngemănat...

— Domnule cal, ascultă, —
Vaporul întrerupse, — să-ţi spun cât stau pe loc,
Căci, fără vorbă multă,
Tu eşti în toată vremea un vrednic dobitoc,
Şi eu sunt o putere ce când mă găsesc strânsă

Atunci mă întăresc;
Împrăştiată însă
Îndat'mă nimicesc.

Cunoaşte dar secretul ce am de predomnire:
Puterea prin unice.